miercuri, 23 decembrie 2009

din Bendeac citire (o zi din viaţa lui Geoană/Băsescu)...

  Umor trist, însă de foarte bună calitate! Enjoy it!

  Ora 7.30 – Băsescu se trezeşte. Geoană se ridică din pat. Iar n-a dormit. E a 14-a noapte în care nu doarme. Aţipeşte din când în când şi se trezeşte plin de transpiraţie urlând: “Victorieeee!!!”.
  Ora 7.45 – Băsescu face un duş. Geoană face un duş rece.
  Ora 8.00 – Băsescu îşi bea whiskey-ul. Geoană îşi bea cafeaua.
  Ora 8.30 – Băsescu face treaba mare şi citeşte ziarele. Geoană citeşte ziarele. Nu poate face treaba mare. N-a mai mâncat de 14 zile, aşa că nu are ce elimina. Îl sună pe Vântu ca să-şi facă programare la Spa. Vântu nu răspunde fiindcă vorbeşte pe cealalta linie cu Băsescu…
  Ora 9.00 – Băsescu pleacă de la Cotroceni către Guvern. Sirenele, politia rutieră, semnalizările conduc coloana oficială în 5 minute. Geoană pleacă la partid. Şoferul, ruşinat, nu mai vine să-l ia. Geoană îşi trage o şapcă pe ochi şi merge cu tramvaiul.
  Ora 9.15 – Băsescu a ajuns la biroul lui Boc. Ora de relaxare. Boc îi masează şi pupă picioarele, Videanu îi masează tâmplele şi Udrea îi… În cealaltă parte a Bucureştiului, Geoană dă explicaţii controlorilor RATB. Nu are cash să plătească amenda. Tot tramvaiul izbucneşte în râs când Geoană pune telefonul la ureche şi spune: “Mihaela, dragostea mea!”
  Ora 10.00 – Băsescu pleacă de la Guvern spre aeroportul Otopeni să-l întâmpine pe preşedintele Norvegiei. Pe drum se opreşte lângă sediul Antena 3, coboară din maşină, un SPP-ist îi întinde un spray cu vopsea şi Băsescu scrie pe zid: “M..e Gâdea!!!”. Râde şi o ia la fugă spre maşină, nu înainte de a urina pe maşina lui Ciutacu. În acest timp, Geoană ajunge la sediul PSD unde nu-l salută nimeni.

  Ora 10.30 – Băsescu o sună nervos pe Udrea: “Am venit ca boul până aici! Auzi ce zic oamenii ăştia… Că Norvegia n-are preşedinte!”. Se urcă în maşină şi demarează în trombă spre Cotroceni. Geoană îi zăreşte într-un colţ pe Iliescu, Mitrea şi Vanghelie şuşotind. Nu prinde decât vreo trei cuvinte: “să zboare”, “să plece”, “îl omorâm”. Se auto-încurajează spunându-şi că o fi vorba de Băsescu şi trece mai departe.
  Ora 11.30 – Băsescu primeşte la Cotroceni o delegaţie oficială din partea companiilor Ballantine's, Johnny Walker şi Jack Daniels. Geoană deschide laptopul şi găseşte un wallpaper nou. Pe un fond alb, stă scris cu roşu: “PLEACĂ SAU MORI!!! Pe persoană fizică!”
  Ora 13.00 – Băsescu ajunge la Golden Blitz, unde ia masa împreună cu Omar Haysam (venit incognito). Se servesc preparate speciale, arabo-româneşti: sarmale cu humus, mămăligă cu falafel, iahnie cu manakesh şi, specialitatea principală, tochitură moutabal. Se serveşte vin alb. Şpriţ. Geoană mănâncă singur un sendviş pregătit de Mihaela, dragostea lui.
  Ora 15.00 – Băsescu ajunge acasă şi se culcă de prânz. Geoană organizează o şedinţă la partid. Nu se prezintă nimeni. La un moment dat, se deschide uşa. Geoană se ridică în picioare zâmbitor şi plin de speranţă. Deci nu l-au părăsit toţi!!! În sală intră femeia de serviciu: “Domnu’ Geoană, mai dureaza mult şedinţa asta? Că vreau să dau cu aspiratorul…”
  Ora 17.00 – Băsescu se trezeşte. Bea un whiskey. Geoana ajunge la psihiatru pentru încă o zi de terapie.
  Ora 18.00 – Băsescu se pregăteşte pentru conferinţa de presă. Udrea îl machiază. Videanu îl laudă şi-l complimentează. “Domnule preşedinte! Ce şansă pentru oamenii de presă din România să fie contemporani cu dumneavoastră! Orice apariţie a dumneavoastră e un eveniment istoric!” Apoi, acelaşi neobosit AdriEan, îl sună pe Hrebenciuc: “Vioreleeeee! Al nostru are conferinţă de presă! Al vostru ce face?!?!? Hahahaa!!!” În timpul ăsta, Geoană merge pe jos spre casă.
  Ora 19.00 – Conferinţă de presă. Principalele idei: 1. Mogulii sunt răi. 2. Mogulii sunt diabolici. 3. Mogulii sunt foarte răi. 4. Jos cu Mogulii! 5. Să moară Mogulii! Geoană ajunge acasă. La Vântu. Sună. Nu-i răspunde nimeni.
  Ora 20.00 – Băsescu ia cina cu Udrea şi Cocoş. El şi Udrea la Golden Blitz, Cocoş la McDonald’s. Geoană se uită pe dvd la “Cu mâinile curate”. La replica “Un fleac… M-au ciuruit” aruncă televizorul pe geam.
  Ora 22.00 – Băsescu ajunge acasă şi bea un whiskey. Geoană stă pe mess cu Hrebenciuc. Are la status “Moarte diasporei!”.
  Ora 22.30 – Băsescu mai bea un whiskey. Geoană este vizitat de Iliescu. Morală proletară.
  Ora 23.00 – Băsescu adoarme. Geoană nu adoarme.
NOAPTE BUNĂ!

Noapte bună, România, zic şi eu!

marți, 22 decembrie 2009

Bobby McFerrin - fenomenul

Eu aş numi ceea ce face Bobby McFerrin "circ vocal". Ceva ce foarte puţini mai fac în lume, cu siguranţă însă că la un nivel mult inferior acestui artist unic. Un Chaplin al muzicii clasice, un prestidigitator al vocii, un Seinfeld al muzicii culte, aş zice cel mai mare comedian muzical. Iată câteva exemple aici sau aici.
  “Neconvenţional” este cel mai potrivit termen pentru a descrie cariera muzicală a lui Bobby McFerrin, sau pe el însuşi. Cei care sunt familiarizaţi cu show-urile lui, fie ca dirijor, fie ca vocalist, ştiu că fiecare este un eveniment unic. Artistul se dedică complet actului de pe scenă, în care îşi implică cu o imensă generozitate şi ingeniozitate publicul, făcându-l părtaş la creaţia sa; iar spectacolul său nu mai este o prestaţie ca oricare alta, ci o impartăşire comună şi o celebrare a muzicii, o experienţă cu adevărat de neuitat pentru mulţi.
   Pe 30 ianuarie 2010, la Sala Palatului din Bucureşti, Bobby Mc Ferrin aşteaptă publicul român să ia parte la o aventură muzicală unică. Cine va reuşi să vadă spectacolul, cu siguranţă se va felicita pentru alegerea făcută.

cel mai tare mingicar!



  Ce Michael Jordan? Ce Shaquille O'Neal???  Iată aici stofă de mare baschetbalist!
Păcat însă că nu joacă la Chicago Bulls, sau la Los Angeles Lakers... Sau măcar la ASESOFT Ploieşti!



sâmbătă, 5 decembrie 2009

iată rezolvarea crizei guvernamentale

Deoarece nu se mai poate continua cu actuala echipă guvernamentală, primul ministru s-a hotărât să aducă 9 experţi japonezi pentru unele posturi de miniştri.

Iată noii miniştri:
1. Nimika Nuimoka
2. Yaspaga Shidute
3. Vreypostu Daybanu
4. Undeypliku Katesparg
5. Winoakuma Kuosuma
6. Furatzara Kutotu
7. Bagabany Labayatu
8. Totkumita Madeskurk
9. Nufurytu Furyo



ziceri cu tâlc politic...

- Părerile sunt libere, dar nu obligatorii. (Caragiale)

- Democraţia e un sistem care te apără de pericolul de a avea conducători mai buni decât cei pe care-i meriţi. (Dinu Patriciu)

- Se spune adesea că, deşi situaţia generală e proastă, lumea (românii) se descurcă. În realitate e exact pe dos: pentru că lumea (românii) se descurcă, situaţia generală este şi rămâne proastă. (Andrei Pleşu)



gânduri

- Experienţa este un lucru minunat. Te ajută să recunoşti o greşeală atunci când o repeţi.

- Prieteni sunt aceia care te iubesc cu toate că te cunosc bine.

- Eşti inteligent dacă nu crezi decât jumătate din ce auzi, eşti înţelept dacă ştii care jumătate anume.

- Ce s-ar întâmpla dacă o maşină care merge cu viteza luminii ar aprinde farurile?

- A avea o conştiinţă curată înseamnă a avea o memorie proastă.



vineri, 13 noiembrie 2009

deranj mare în Germania pentru Dacia!!!


   Iată aici un filmuleţ excepţional despre impactul maşinii noastre naţionale în Germania.
(trebuie menţionat că în filmul  "Der Untergang", de unde a fost luată secvenţa, este prezentă şi o actriţă de origine română, Alexandra Maria Lara...)
   Fireşte, totul este o parodie, însă foarte reuşită!


marți, 27 octombrie 2009

despre diplome

"Nu sunt impresionat de diplome. Ele nu fac treaba. Notele mele nu erau aşa de bune ca ale altora şi nu am luat nici examenul final. Directorul m-a chemat şi mi-a spus că trebuie să plec. I-am spus că nu vreau o diplomă. Ea are mai puţină valoare decât un bilet de cinema. Un bilet îţi asigură măcar intrarea. O diplomă nu-ţi asigură nimic."
    Sunt vorbele lui Soichiro Honda, fondatorul companiei Honda.

sensation



Aici este un song pe care l-am creat cu Fruity Loops. S-ar putea să vă placă, aşa că ... îndrăzniţi!
   Se numeşte "Sensation" şi a fost compus la începutul acestui an.
Imaginile sunt din Cehia (Plzen şi Praga), cu 2 excepţii, în care apare oraşul meu, Brăila.
   Iar, dacă vă place, vă recomand încă două, complet diferite, şi, poate, chiar mai reuşite!





Nu o rataţi pe ultima! Nu o să vă pară rău!

sâmbătă, 10 octombrie 2009

haideţi la muncă! (dar parcă nici aşa!!!)

Munca e, desigur, foarte importantă, având diverse roluri în viaţa oamenilor. Unora le dă un sentiment de siguranţă, de împlinire; altora le asigură mijloacele de trai, iar pentru unii, pur şi simplu are rolul de a umple timpul, viaţa. Numai că, mi se pare mie, în Japonia lucrurile merg mult prea departe! 
  Iată aici un fragment de articol din Cotidianul de acum două zile care mi se pare extrem de sugestiv în ce priveşte morala muncii, atât pentru "aşa da", cât şi pentru "aşa nu":
   Japonezii sunt, în general, budişti şi şintoişti. Adevărata lor religie însă pare a fi munca.
   Ca o continuare modernă a codului onoarei ce presupunea, printre multe alte lucruri, şi o supunere totală faţă de stăpân, ei îşi dau viaţa la locul de muncă dacă shogunul de azi, patronul, le-o cere.  Nici un angajat nu părăseşte biroul până ce şeful lui direct nu a plecat acasă, iar şeful cu pricina e cu ochii ca pe butelie pe şeful lui direct şi tot aşa. Dacă patronul îşi petrece noaptea la birou, unde are de obicei şi o cameră retrasă cu un pat, angajaţii stau cuminţi pe loc.
   Timpul liber este atât de preţios încât fiecare secundă contează şi este folosită pentru a-şi reîncărca bateriile. Noţiunea de weekend e relativă, iar concediul înseamnă cam o săptămână liberă pe an atunci când călătoresc în Europa, unde filmează şi fotografiază tot ce văd pe repede înainte, urmând să savureze filmările de vacanţă acasă pentru că la faţa locului nu au timp.
   Unul dintre cele mai ciudate tablouri este cel al metrourilor sau al trenurilor de suprafaţă, în care aproape toată lumea moţăie sau doarme de-a binelea. Şi-au antrenat organismul în aşa fel încât închid ochii de la intrarea în metrou şi-i deschid de parcă le-ar suna un ceas deşteptător în cap când trebuie să coboare. Somnul din mijloacele de transport nu este tulburat nici măcar de faptul că uneori trebuie să stea în picioare. Trenul îl mai zgâlţâie la câte o cotitură, dar japonezul doarme liniştit în continuare, în picioare, precum caii, ba, uneori, chiar sforăie sau vorbeşte în somn. Când i-am întrebat pe unii cum de reuşesc această performanţă, mi-au răspuns cu mândrie patriotică: „Nu e nici o noutate. În război, soldaţii japonezi dormeau în marş. Iar noi suntem cu toţii nişte soldaţi disciplinaţi care ducem marşul mai departe“.
   Munca până la epuizare este probabil şi cauza pentru care rata sinuciderii în Japonia este una dintre cele mai mari din lume. Principala cale de evadare din realitate, în rarele cazuri în care au vreme de aşa ceva, sunt jocurile de noroc. În Shinjuku şi în alte cartiere se întind pe mii de metri hale imense cu „păcănele“, ca într-un Las Vegas asiatic. Unii şi-au pierdut banii, casa şi maşina din pricina acestei patimi şi au ajuns astfel să îngroaşe rândurile zecilor de mii de homeleşi.
   Nicăieri în lume nu cred că există atât de mulţi oameni ai străzii ca la Tokyo. Sub fiecare pod, sub fiecare şosea suspendată şi în fiecare bancă din orice parc vezi saltele frumos aranjate, curate, cu cearşaf şi pătură, sau cutii mari de carton în care „locuiesc“ oamenii fără adăpost. Într-o societate care trăieşte în cultul muncii, astfel de oameni sunt priviţi ca ultimele gunoaie şi probabil numai legile moderne ale secolului XXI îi împiedică pe cei din castele superioare să-i „termine“ cu totul pe aceşti outcast. Nici unul dintre homeleşi nu cerşeşte, pentru că, probabil, oricum nu ar primi nici un bănuţ. Întrebând un japonez îmbrăcat frumos, la costum Armani, dacă se face ceva pentru ajutorarea oamenilor străzii, mi-a răspuns sec: „Şi-au făcut-o cu mâna lor. Şi-au pierdut averea la jocuri de noroc sau au băut-o. Nu le plângeţi de milă. Noi nu o facem“.
   Japonezii când se apucă de un lucru, oricare ar fi el, îl fac metodic, până la capăt. La muncă, pe stradă sau în conflicte. De pildă, într-o seară, într-un scuar am văzut doi bărbaţi bătându-se. De fapt, unul îl luase de gât pe celălalt şi cu o tenacitate vecină cu demenţa îl dădea cu capul de o bordură, ritmic, ca un metronom. Trotuarul se umpluse de sânge şi se auzea cum celui lovit îi crăpau oasele. Lumea trecea absolut impasibilă pe lângă ei, în timp ce noi, turiştii europeni, priveam şocaţi, de parcă urmăream scenele unui film de groază. Doi dintre actorii cu care eram, Şerban Pavlu şi Elias Ferkin, au intervenit să-i despartă. Combatanţii au fost absolut deranjaţi de această intruziune în „business-ul“ lor şi au plecat să se caftească mai departe, pe o altă stradă. Probabil că unul dintre ei nu a scăpat viu în noaptea aceea. „Lăsaţi-i în pace“, ne-a spus un trecător japonez. „E o scenă tipică de gelozie dintre doi homosexuali. Ei de fapt se iubesc“, a continuat el cu un cinism incredibil.
   Sentimentul de datorie este atât de adânc înrădăcinat în ADN-ul lor încât nu suportă să nu-şi facă treaba pentru care sunt plătiţi. La hotel, eram aproape terorizată de femeile de serviciu pe care încercam să le conving că nu e nevoie să facă curat în cameră chiar în fiecare zi. Dacă dormeam până mai târziu dimineaţa şi lăsam pe uşă semnul de „Do not disturb“, mă trezeam cu bileţele disperate strecurate sub uşă cu textul „Nu am putut face curăţenie“. Începeau apoi să curgă telefoanele de la recepţie: „Când eliberaţi camera pentru curăţenie? Peste 5 minute e bine?“ Când, în sfârşit, învinsă, părăseam camera, dădeam nas în nas cu o armată de femei mici, înarmate cu mopuri, aspiratoare şi cârpe de praf care aşteptau acolo probabil de multă vreme. După ce îmi aruncau o privire aproape duşmănoasă, năvăleau ca termitele să cotropească câmpul de luptă. La întoarcere găseam o ordine ca la cazarmă în care bineînţeles că nu-mi mai găseam lucrurile.

vineri, 2 octombrie 2009

despre bune maniere

   Mi-am propus să scriu într-o viitoare postare despre câteva situaţii comportamentale pe care nu le-am găsit în niciun cod al bunelor maniere.
   Iată, pe scurt, câteva dintre aspectele pe care le voi aborda:
  -cum să te scobeşti în nas, în urechi sau în fund în mod elegant;
  -căi de a râgâi într-un mod agreabil la un dineu oficial, simandicos;
  -modalităţile cele mai plăcute, mai interesante de a scuipa în prezenţa altor persoane;
  -cele mai elevate şi măgulitoare înjurături, precum şi modul de utilizare a acestora;
  -când şi cum trebuie să căscăm larg şi cu poftă în public, pentru a stârni admiraţia sau/şi aprecierea celor prezenţi;
  -suflatul nasului în public, chiar şi fără a poseda batistă sau şerveţele, într-un mod plăcut ochiului şi urechii;
  -diverse tipuri de scărpinat în diverse părţi ale corpului, aplicabile cu precădere în prezenţa unor persoane stilate, din înalta societate,
etc.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

despre iubire, fără menajamente

   Articolul de faţă este luat de pe net şi pare scris de nişte cercetători.
Concluziile pot fi surprinzătoare pentru mulţi, deşi exprimă nişte situaţii pe care noi le trăim, de multe ori, fără să ne dăm seama.
Conform psihologilor, iubirea nu ţine mult: un om sănătos psihic nu poate iubi mai mult de doi ani.
Conform părerii psihologilor americani de la High Research Institute, din California, dragostea este condiţionată genetic. Au fost alcătuite câteva statistici care se pot constitui într-un ghid al cuplului, în încercarea de a anticipa destinul iubirii:
O SĂPTĂMÂNĂ - Este durata minimă a unui "stadiu incipient de exaltare" conform formulării psihologilor. Individul se aprinde în 4-6 ore. dar pe măsură ce i se aduc la cunoştinţă date despre persoana iubita, corzile sentimentale se destind, ajungând în 7 zile până la neutralitate, iar în 8 zile la nedumerire: "Oare ce găsisem la ea (el)?"
1 - 4 LUNI - Durata medie a iubirilor adolescentine şi a relaţiilor extra-conjugale începute nu ca urmare a unei pasiuni zdrobitoare, ci impulsionate de împrejurări favorabile. Psihologii susţin, însă, că în aceste cazuri unul dintre parteneri pune capăt relaţiei (brusc şi cu justificări palide), iar celalalt suferă încă 6-8 luni considerându-se "victimă" .


5 LUNI - 1 AN - Este vorba despre relaţiile în care amândoi sunt foarte îndrăgostiţi dar au complicaţii, ori sunt căsătoriţi ( cu altcineva ), ori sunt prea tineri şi au necazuri cu părinţii, ori au meserii care le stimulează apetitul pentru cariera în detrimentul dragostei. În cele mai multe cazuri cei doi se despart de comun acord, chiar dacă unul pare să sufere mai mult.


1-2 ANI - Sentinţa psihologilor este fermă şi dezarmantă: o iubire nu poate dura mai mult de doi ani. Ceea ce urmează este obişnuinţă, ataşament, forme stabile de afecţiune, dependenţă, comoditate, rigoare, morală ( în cazul căsniciilor şi multe alte ipostaze de inerţie). Mulţi oameni din întreaga lume au protestat împotriva acestor sentinţe, dar la o autoanaliză atenta şi sinceră vor constata că psihologii au dreptate.


Celebrele iubiri de o viaţă denotă, conform părerii specialiştilor, complicaţii patologice: obsesii, delir, în lumea virtuală, psihoza, instabilitate emoţională. Altfel spus numai cei cu psihicul afectat pot iubi o viaţă întreagă la fel. Aceasta nu înseamnă însă că un cuplu care rezistă mult în timp este anormal, numai că, în acest caz afecţiunea a îmbrăcat forme tot mai complexe ( sau mai reduse uneori ) care nu se pot defini prin iubire.
Dragostea este fără îndoială o intoxicaţie a simţurilor. În special a minţii, judecăţii şi, nu în ultimul rând, a lucidităţii...

joi, 3 septembrie 2009

ani de transformări măreţe

   Îmi propun să fac aici un inventar al transformărilor cele mai surprinzătoare de după căderea comunismului în România. Voi începe lista acum şi voi adăuga pe parcurs şi alte transformări care mi se vor părea demne de semnalat.
 - telefonul mobil (să poţi vorbi cu soţia, copiii etc. de pe malul gârlei, sau din mijlocul pădurii, sau de pe vârful muntelui,putea părea în '89 ceva SF...);
 - tot despre telefon: pe fix (Romtelecom), fie că vorbeşti cu vecinul de bloc, fie că vorbeşti cu cineva din capătul celălalt al ţării, preţul e acelaşi! În plus, în afara orelor de vârf (8-18), se vorbeşte gratis! (fireşte, totul pe bază de abonament);
 - mijloace de stocare-redare muzică (acum e suficient un mp3-player,care e de mărimea unui pix, pentru a stoca şi asculta sute, mii te melodii);
 - tv: zeci, chiar sute de canale disponibile pentru toţi, săraci sau bogaţi, pentru o sumă modică;
 - internet, ca metodă de a afla informaţii în doar câteva secunde, plus comunicarea - transmiterea de texte scrise artistic sau nu, fotografii de cea mai bună calitate, filmări sau videoclipuri, cu mare uşurinţă, oriunde în ţară sau străinătate;
 - autoturisme: mulţi îşi pot cumpăra plătind câteva salarii o maşină acceptabilă (fireşte, second-hand)
 
Lista rămâne deschisă...

luni, 31 august 2009

la film, cu George Pruteanu

text absolut savuros!

VĂ INVIT LA FILM (stereotipii cinematografice)
   Ca să vedeţi ce-nseamnă relaxarea de vacanţă! Schimbările astea de vreme, ba 40 de grade, ba 80 de litri pe metrul pătrat (mă gîndesc la metrul pătrat de 1 euro, că pe ăla de 2000 de euro pot să cadă şi 800 de litri, nu-i bai), mi-au amintit de filmele româneşti cu comunişti. Venea comunistul acasă. Ea era în furou. El se aşeza îngîndurat. Ea îl îmbrăţişa, lipindu-şi sînii de obrajii lui. El o privea lung şi spunea: - Nu-mi place deloc situaţia de la Laminorul 4, maistrul Vasilescu e necorespunzător. Ea era dezamăgită, dar pînă la urmă producţia atingea cotele planificate. *** Filmul românesc de atunci mi-a amintit filmul american de acum. Fiindcă şi dv. sunteţi în vacanţă, am să vă descriu ceea ce vedeţi zilnic, oricît aţi zapa:
FILM AMERICAN CU POLIŢIST
Poliţistul american e în maşină. Dacă e afro-american (adică negru), e cu un alb. Dacă e alb, e cu un afro-american. Indiferent de culoarea pielii, are ochelari de culoare închisă, foarte şic. Dacă nu e divorţat, merge spre casă, unde îl aşteaptă soţia şi cei doi copii; ea i-a telefonat să cumpere şi o pungă mare cu, fiindcă de obicei e Crăciunul sau Thanksgiving sau altceva de genul ăsta. El a cumpărat punga şi conduce liniştit - dar... ori sună telefonul, ori vede ceva foarte suspect la intersecţia străzii 47 cu strada 49.
Fireşte că va interveni. Dar Oamenii Răi fug. El, după ei. Începe cursa de maşini.

Acesta e un prilej perfect pentru a se face reclamă indirectă rezistenţei incredibile a unor mărci de automobile. Maşinile se izbesc una de alta, se freacă de stîlpi, coboară hurducăind prin rîpe de pe un tronson al autostrăzii pe altul, sparg uşi de lemn sau de tablă, încasează sute de gloanţe, sar zeci de metri în vîrfuri de pantă, cad de pe poduri - şi n-au nici pe dracu’, merg înainte, zici că-s Dacii, nu alta. Maşinile intră cu 160 la oră pe străzi înguste de doi metri, hîrşîind zidurile, trec prin pieţe unde invariabil spulberă tarabele cu mere, pere şi fructe exotice, obligă zeci de pietoni paşnici să plonjeze spectaculos în stînga şi în dreapta şi, după ce au produs pagube de miliarde de dolari, pînă la urmă ajung undeva. Normal e ca maşina urmărită să se oprească într-o vitrină.

    Undeva e, de regulă, ceva labirintic, un depozit cu mărfuri puse în şiruri şi coloane care formează culoare înguste. (Dacă urmărirea e într-un spital, se vor răsturna cîteva cărucioare de handicapaţi. Dacă e într-un restaurant, cineva precis va parcurge un coridor pe o masă cu rotile de pe care vor cădea farfuriile cu mîncare, iar urmăritorii vor aluneca pe ele). Deci, poliţistul şi Oamenii Răi se fugăresc şi se pistolează pe acolo. Poliţistul e şmecher, el găseşte o tigaie, ceva, şi o aruncă în partea cealaltă, Oamenii Răi se precipită să tragă într-acolo, prilej pentru poliţist să mai secere cîţiva. Oamenii Răi sunt mulţi, dar în privinţa coeficientului de inteligenţă stau extrem de prost. Şi capacităţile lor de luptători lasă de dorit. Cînd se întîlnesc faţă-n faţă cu poliţistul care a scăpat revolverul din mînă şi n-are decît o rangă, ranga e mai iute decît glonţul. Dacă n-are rangă, poliţistul găseşte iute un buton pe care să apese - şi infractorului îi cade ceva mare şi greu în cap.


    După un timp, poliţistul i-a lichidat pe ciraci şi a rămas numai cu Banditul Ăl Mare. Aici, el greşeşte şi banditul îndreaptă pistolul spre el. Situaţia pare fără ieşire. Dar defectul banditului e logoreea: ori îi spune poliţistului ce combinaţie grozavă a făcut şi-i oferă şi lui 2.000.000 de dolari, ori îi trînteşte nişte fraze parşive şi umilitoare, fapt e că trăncăneşte în loc să tragă. Cum-necum, poliţistul scapă. Dar şi banditul. Soţia divorţează.


    Şeful e foc şi pară (telefon „de sus”?). Îi ia cazul. Supărare mare. Poliţistul, de ciudă, se duce la w.c. să urineze, şi acolo, în faţa pisoarului (secvenţă sine qua non), un coleg care făcea acelaşi lucru primeşte un telefon. -E pentru tine! Banditul îi spune că ha-ha, degeaba s-a zbătut, peste 15 minute Sediul Cutare va sări în aer. (Pe lîngă pălăvrăgeală, lăudăroşenia e al doilea mare cusur al Oamenilor Răi. Dacă tăceau, scopu-şi atingeau). Poliţistul, val-vîrtej la prietenul său, specialist în calculatoare: să găsească iute codul de acces. Ăla transpiră 5 minute şi-l găseşte. Poliţistul opreşte un elicopter, îl rechiziţionează lăsînd pilotul să bombăne, şi fuge la Sediu. Acolo, lasă elicopterul pe pilot automat şi el îşi dă drumul pe o frînghie, intrînd prin spargerea unui geam. O secretară frumoasă îi sare de gît (toate femeile americane au ele iniţiativa), el o respinge, mai sunt 2:38 minute. Aleargă, zona Y, tap-tap codul de acces. Uşa hrrr se deschide, enervant de încet. Asta e camera H. Împuşcă broasca, intră. Acolo e Banditul Mare. Luptă rapidă, Banditul Mare se repede, fentă, şi Banditul Mare zboară urlînd pe geam, în ralanti, de la etajul 57. Mai e un minut. În cutia asta e bomba. Ceasul digital arată 42. Tic-tac. Broboane de sudoare. Telefon la specialist: care fir??? -Ăla roşu!!! Oroare: nu e niciun fir roşu!!!! 16, 15, 14, tic-tac. -Atunci ăla verde!!!!! Sunt 80 de fire, dar niciunul nu e verde. Tic-tac, 9, 8, 7. Poliţistul aruncă nervos mobilul. 5, 4, 3, 2. Taie un fir la întîmplare. Tic-tacul se opreşte. Secretara fericită îl îmbrăţişează. Îl sărută detaliat, el aşa-şi-aşa. Ies împreună. Jos, puhoi de presă. Fosta soţie e-n mulţime. Şeful e şi el, pleacă vinovat privirea. Copiii sunt mîndri. Interviuri, glorie. The end.
George PRUTEANU (Curentul, 9 august 2007)

sex canadian

  Textul aparţine unei românce stabilite în Canada, şi descrie un tip de percepţie aproape de neimaginat în România:
...nu ca ma bag in probleme barbatesti, dar vroiam sa va spun ce am observat aici in Canada in legatura cu acest subiect: un lucru care m-a socat la inceput, si anume acela ca barbatii nu prea se uita dupa femei ca in Romania, nu 'arunca' priviri; rar vezi cite unul si acela de multe ori este hispanic sau emigrant. Nu ma refer la atentia acordata persoanei mele, ci la pustoaice spre exemplu, cum imi amintesc ca era la noi, fluierau, mai spuneau vreo magarie, se-ntorceau si faceau vreun comentariu... ca golanii... Astia pe aici sint apatici, fara 'spark' in priviri si cu o atitudiene surprinzator de inerta vis-a-vis de femei. Cu timpul mi-am dat seama de ce: femeile si fetele pe aici sint complet lipsite de pudoare si de bun simt si se arunca efectiv pe un barbat atunci cind il plac. Nu-i nevoie ca el sa miste un deget. Ce vrajeala, ce plimbari, ce restaurante... nu nenicule, direct la subiect. Femeile abordeaza barbatii fara cea mai mica urma de jena, acest lucru mi l-a confirmat si fiica mea cind mi-a povestit cum fac fetele la ea la liceu: cind le place de un baiat se duc la el (sau ii trimit un biletel) in care ii spun ca le place de el si-l invita sa iasa cu ele in oras. Ele fac totul, il suna, ii fac cinste la restaurant, multe le aduc si cite o floare la intilnire!! Am intrebat-o de ce isi atribuie ele rolul masculin si mi-a spus pentru ca 'baietii sint timizi' si nu pot sa riste sa-l piarda doar pentru atita lucru. Am ramas perplexa... Un barbat tratat ca o femeie ajunge cu timpul o femeie. Tinerii pe aici sint un fel de fete.. de fapt nici ei nu mai stiu ce sint...
P.S. In multe institutii wc-urile sint comune barbati si femei. Am auzit femei cum isi faceau nevoile si in acelasi timp discutau cu cite un barbat care le astepta in fata cabinei. Nu cred ca asta ajuta la libido...

luni, 24 august 2009

România şi turismul

  Articolul din Ev. Zilei,acceptabil de interesant. Şi mai interesante mi s-au părut însă primele două comentarii!
   
   Ţări care trăiesc din turism.
   Sunt state pentru care principala preocupare este atragerea turiştilor străini. Şi dacă reuşeşti să fii pe gustul celor mai cheltuitori dintre turişti - nemţi, americani, britanici sau francezi - succesul este garantat. Evz.ro vă prezintă statele care au făcut din turism cel mai important sector economic. Vom trece peste continente, de la vest la est, prin Bahamas, Malta, Egipt, Thailanda şi Noua Zeelandă.................
Comentarii
si Romania poate fi o atractie turistica la nivel mondial
      de leon(Vizitator), luni, 24 august 2009 - 11:43
  Sa vii in Romania si sa joci tenis cu ministrul turismului in persoana, sa iti faci nevoile pe marginea drumului in natura. Daca vrei senzatii tari faci o tura pana la Caracal si incerci sa aplanezi un conflict intre tigani. Daca vrei sa te dai intr-un roller coaster este de ajuns sa te urci in masina si sa gonesti cu 100 de km. la ora pe orice drum national.
Ai uitat de orfelinate ...
    de Petronius(Vizitator), luni, 24 august 2009 - 12:02
  Acestea sunt la dispozitia prosperilor pedofili din toate colturile lumii. Turistii occidentali au posibilitatea, pentru cateva margele colorate, sa civilizeze copii institutionalizati, atat **** cat si oral.

sâmbătă, 15 august 2009

realitatea radio

   Cred că ar fi o idee foarte bună înfiinţarea unui post de radio, complementar postului tv Realitatea,care să difuzeze toate emisiunile si talk-show-rile tv la radio. Pentru cei care au ocupaţii mai puţin solicitante intelectual şi,în acelaşi timp,interesaţi de viaţa socetăţii,ştirile orei şi comentariile unor oameni avizaţi cu privire la acestea ar fi mult mai interesante decât aceeaşi muzică ternă,sacadată,banală,întreruptă adesea de comentarii adesea inepte sau glume nesărate ale realizatorilor radio.

Spiru Haret - da sau nu

   Din câte am auzit, dotările de la Spiru Haret nu sunt deloc de lepădat. E drept, numărul de studenţi e foarte mare şi, ceea ce e mai îngrijorător, majoritatea la ID.
   Ministerul spune că normal este ca fiecărui profesor să îi corespundă max. 25 studenţi. Însă, în cazul ID, mă întreb pentru ce e nevoie de un profesor la 25 elevi?
Ce să le facă? La nevoie, pentru verificări periodice, consultări etc. există posibilitatea foarte facilă prin internet şi webcam, cu întâlniri virtuale stabilite prin internet. La fel şi unele examene ce necesită verificarea pronunţiei, vocii, cunoştinţelor prin metode orale. Însă cu condiţia ca supraveghetorii din centrele locale, ca şi examinatorii din facultate să îşi păstreze intransigenţa şi imparţialitatea, să reziste încercărilor de fraudă.
Pe de altă parte, există unele profile (de exemplu sport, muzică, medicină etc.) unde este greu de imaginat o pregătire adecvată a studenţilor după verificări numai pe baza examenelor tip grilă. Aici nu poate exista ID.
   Concluzionând, în condiţiile tehnicii de azi, mi se pare acceptabilă existenţa sistemului de studii la distanţă, pe care se bazează atât de mult univ. Spiru Haret, însă cu condiţia să se gândească nişte soluţii prin care să sporească contactul profesor-elev, fie prin instalarea de webcam-uri în centrele teritoriale şi comunicarea periodică cu profesorii, fie prin deplasarea periodică a profesorilor la aceste centre şi verificarea stadiilor de pregătire a studenţilor arondaţi lor.
   În plus, ca să fac o previziune, mă aştept ca peste circa 5-10 ani ID să devină principala modalitate de studiu, renunţându-se asrfel la o mulţime de cheltuieli pentru studenţi, în primul rând ptr cei din provincie. Vom fi atunci cu toţii nevoiţi să acceptăm că este mult mai convenabil şi mai firesc să studiem acasă comod şi să susţinem verificările şi examenele la centrele teritoriale prin intermediul internetului, decât să ne deplasăm la 100-200-300 km de casă, să căutăm cazare, masă, condiţii de studiu, într-un centru universitar aglomerat, unde să facem de multe ori acelaşi lucru ca şi de la distanţă. Iar centrele universitare vor fi în continuare esenţiale pentru formarea cadrelor didactice, pentru cercetare şi, fireşte, pentru studenţii la zi, norocoşii care fie locuiesc în oraşul universitar sau împrejurimi, fie îşi permit luxul de a plăti casă şi masă în oraşul respectiv.

Bulă şi viespea

  Vine Bulă la şcoală cu o buză umflată. Profesoara îl întreabă:
- Ce-ai păţit, Bulă?
- Ei, am fost cu tata la pescuit şi mi s-a aşezat o viespe pe buză.
- Vaaai, săracul de tine! Şi te-a înţepat?
- Nu, n-a apucat: a omorât-o tata cu vâsla...

miercuri, 12 august 2009

10 zile

    Guvernul a decis ca toţi bugetarii să îşi ia 10 zile de concediu fără plată. OK.
 Următorul pas va fi concedierea unui număr mare de bugetari în anul 2010.
 Al treilea pas va fi reducerea salariilor bugetarilor rămaşi cu aprox. 20%, reducere, de voie-de nevoie, liber consimţită de către aceştia.
 Al patrulea pas ar putea fi instaurarea "codului roşu" financiar spre sfârşitul anului viitor,ceea ce ar putea impune asistarea economiei,a guvernării,de către instituţii financiare internaţionale.
 Al cincilea pas... dar mai bine să mă opresc aici!

lecţia de psihologie

   O profesoară nouă încearcă să predea lecţii de psihologie unor copii. Ea intră în clasă spunând:
- Cine crede că e prost, să se ridice în picioare!
Dupa câteva secunde, se ridică în picioare Bulă. Profesoara i se adresează:
- Tu de ce crezi că eşti prost?
- Nu sunt prost, doamnă, dar îmi părea rău să staţi în picioare numai dumneavoastră!

Bondrea eruditul

   Citesc si mă minunez: actualul rector-dictator de la pseudo-universitatea SPIRU HARET nici măcar nu are studii!!! Să fim serioşi: Ştefan Gheorghiu nu poate fi considerată facultate, ci doar o pepinieră de propagandişti şi agitatori comunişti. În plus se pare că toate studiile din viaţa sa le-a urmat la fără frecvenţă: nu numai pseudo-facultatea, dar şi liceul şi probabil şi şcoala primară!
  În condiţiile astea, sunt 99% convins că, dacă dl "rector" ar fi nevoit să scrie un eseu de o pagină despre orice subiect, acesta ar abunda în greşeli de gramatică, de punctuaţie, de logică etc.
  Pentru mai multe informaţii, citiţi aici.

marți, 11 august 2009

spiru haret andronescu

   Lăudabilă cerbicia dnei ministru în lupta contra pseudo-universităţii Spiru Haret.
Lăudabile deciziile luate la adresa acesteia, deşi extrem de tardive, mai puţin una, şi anume cea cu acceptarea diplomelor ilegale eliberate pâna acum, deşi pâna de curând cerea nişte examene suplimentare, de diferenţă, de licenţă etc. în termen de 5 ani.
  Explicaţiile/scuzele oferite ptr. renunţarea la aceste cerinţe sunt mai mult decât hilare: cei de la Spiru nu au ţinut o evidenţa clară între formele de învăţământ pentru absolvenţii de până acum şi, deci, nu au cum să afle care au urmat forme acreditate (zi) şi care neacreditate (ID)!!! Oare dna ministru şi-a pierdut simţul realităţii şi al penibilului??? Oare politicienii ne cred pe toţi atât de reduşi mintal încât să putem crede o asemenea gogomănie?
   Mai bine ar admite că guvernul îşi recunoaşte incompetenţa din trecut, când a lăsat să se umfle buboiul fără să ia nicio măsură atâta timp, iar acum e într-adevar mult prea complicat să mai remedieze răul făcut (asta ar însemna să revadă contracte de munca încheiate cu ani în urmă, să recalculeze mii de salarii, să concedieze mii de oameni de pe posturile ocupate pe baza diplomelor acestea ilegale, şi multe altele).
   Şi totuşi aceste îndreptări erau posibile, cu ceva eforturi, dacă se voia. Necazul însa bănuiesc că a apărut când o sumedenie de membri fideli ai PSD, sau/şi protejaţii lor au constatat că vor fi in pericol să-şi piardă posturile călduţe, sinecurile primite prin pârghiile de partid etc. Aşa că dl Geoana şi ai săi locotenenţi Oprişan si eruditul Vanghelie au fost nevoiţi să o pună la punct pe dna ministru, care a fost obligată să se supună (îmi place să sper/cred ptr domnia sa că nu fără luptă!).

duminică, 9 august 2009

maximal versus minimal

   Am "răsfoit" un numar destul de mare de bloguri şi, dintre toate, cel al lui Mihai Bendeac mi s-a părut de departe cel mai incisiv şi inspirat, scris cu bun-simţ, cu har şi cu o neaşteptată profunzime pentru vârsta sa.
   În una dintre cele mai recente scrieri ale sale, acesta critica absolut justificat acea pseudo-muzică care a fost numită stil minimal, - ceva similar curentului neoplasticist, picturilor nereprezentaţionale, al căror reprezentant ilustru a fost pictorul olandez Piet Mondrian, ale cărui lucrari constau din nişte forme rectangulare, separate de nişte linii groase negre, adesea parodiate şi trivializate în caricaturi etc.
   În contrast cu această non-muzică voi încerca şi eu să aduc câteva exemple de muzică adevărată, pe care o voi numi -cum altfel?- "maximală":
  Jethro Tull - "Elegy": aici
                            sau aici
  Bobby McFerrin & Richard Bona, într-o improvizaţie senzaţională
(McFerrin - geniul incontestabil al improvizaţiei vocale): aici

  Steve Howe - "Mood for a day": aici

mood

video

fata este Elisha Cuthbert in "The Girl Next Door"

muzica e compusă de... ghiciţi cine! ;)

insist să vedeţi/ascultaţi videoclipul; sunt tare curios de reacţia voastră!

melancholy(long version)

aici este tot piesa "Melancholy",însă puţin mai lungă:
video

sâmbătă, 1 august 2009

here is one of my songs; I know you'll like it!

video
lucrarea se cheamă "Melancholy"; acest song este o încercare, sper, suficient de reuşită pentru a place şi altora în afară de mine... imaginile folosite mi s-au părut deosebite; nu am nicio contribuţie la realizarea lor ;)

vineri, 31 iulie 2009

îndemnuri

Munceşte ca şi cum nu ai nevoie de bani,
Iubeşte ca şi cum nu ai fost rănit niciodată,
Dansează ca şi cum nimeni nu te vede,
Cântă ca şi cum nimeni nu te ascultă,
Trăieşte ca şi cum Cerul este pe pământ!

joi, 30 iulie 2009

imaculata concepere...

Pentru ahtiaţii după computer şi internet, iată povestea vieţii/conceperii lor:

- Tată, cum am am apărut eu pe lume?
Tatăl zice:
- Pai, fiule, cred că într-o zi tot ai să afli! Păi, într-o zi, eu şi cu maică-ta am intrat într-o cameră de chat din Yahoo.
Am aranjat apoi o întâlnire via e-mail cu maică-ta şi ne-am întâlnit într-un internet cafe virtual.
Ne-am strecurat într-o camera privată, unde maica-ta a fost de acord cu un download din hard-ul meu.
Imediat ce eram gata de upload, am descoperit că niciunul dintre noi nu folosise firewall-ul şi, fiindcă deja era prea târziu să dăm delete, nouă luni mai târziu a apărut un mic pop-up binecuvântat care a ţipat din toţi rărunchii:
- You've got male!

miercuri, 29 iulie 2009

nesimţitul!!!


  Propun să fie amendaţi sculptorul şi cei care au dat aprobarea amplasării statuii în piaţeta din oraşul italian!
  În plus, pe criza asta,unii ar putea vedea statuia asta ca pe un pamflet dus la extrem, sau o sugestie pentru apogeul crizei...

duminică, 26 iulie 2009

dragoste si ura

   Să încep cu dragostea: - iubesc natura, cu toată complexitatea ei,în toate formele de prezentare: plante, animale, pământ, apă, cer...
-iubesc copiii, ptr. inocenţa lor sinceră, autentică, nepervertită de compromisurile ce se depun în timp precum rugina... De aceea mi se pare drept să iertăm cu maximă uşurinţă orice năzbâtii pe care aceştia le fac din când în când;
-iubesc oamenii naturali, înţelepţi, frumoşi la minte şi/(uneori)sau la înfăţişare, oamenii dezinhibaţi, deschişi, descuiaţi, modeşti până la umilinţă;
-iubesc frumuseţea, curăţenia, măsura, bunul simţ, cinstea, umorul.

   De asemenea, fiind o persoană urăcioasă (sic!), nu mă pot abţine să nu urăsc, şi anume:
- falsitatea, ipocrizia, artificialul (atât la oameni, cât şi la ne-oameni);
- mizeria, gunoiul (la fel: umane şi ne-umane);
- aroganţa, făţărnicia, egoismul, lăcomia, zgârcenia, nesimţirea...

   În timp probabil voi încerca să dezvolt subiectul, cu exemple din abundenţă...

sâmbătă, 25 iulie 2009

dupa blocuri

   Cine se află după blocuri? Doua categorii de oameni: 1. - oamenii simpli, fără perspective, lipsiţi de mijloace, care încearcă aproape orice, - legal sau ilegal -, ptr a se menţine pe linia de plutire în societate; 2. - oamenii puterii, adică cei care fac orice, legal sau - mai ales - ilegal, ptr a se menţine undeva sus în societate, de unde să poată acumula averi fără număr, fără număr, fără număr, ptr a da cu tifla mulţimii de fraieri care muncesc din greu ptr. un salariu modest.
   Ce e de făcut? Cam nimic din păcate... Unii îl invocă pe Vlad Ţepeş ca soluţie(metodele lui); alţii se gândesc la un Robin Hood modern, sau un Zorro... Până una alta îl avem pe Traian Băsescu, acest cavaler neînfricat ce luptă eroic cu corupţia de atîţia şi atîţia ani, acest erou cu nume de cuceritor roman, parcă predestinat să recucerească Dacia modernă pentru el si pentru supuşii săi credincioşi, pe care să-i răsplătească după faptă la momentul oportun. Mai nou avem pe firmament o tânără de mare perspectivă, dra Eba, această "ebola" a politicii româneşti, care, iată, promite a ajunge departe, foarte departe, fără absolut niciun fel de ajutor! Din păcate pentru marele erou, unii dintre soldaţii săi credincioşi au început să se împiedice pe câmpul de bătălie şi, vai!, acum sunt în pericol să fie linşaţi de duşmani! Grea luptă! Iar duşmanii necruţători! Ţin-te tare, Măria Ta!!! Nu-i lăsa să te doboare, măcar până la toamnă!