Am învăţat că, oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese.
Am învăţat că nu contează CE ai în viaţă, ci PE CINE ai.
Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.
Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.
Am învăţat că, atunci când sunt supărat, am dreptul să fiu supărat,
dar nu am dreptul să fiu şi rău.
Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă.
Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.
Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu,
nu inseamna că nu te iubeste din tot sufletul.
Am învăţat că, indiferent cât de bun îţi este un prieten, oricum te va răni
din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.
Am învăţat că, indiferent cât de mult suferi,
lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.
Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc,
şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.
Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit.
Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,
când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.
Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil,
a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.
Octavian Paler
Omar Farik - I Love You
luni, 26 aprilie 2010
duminică, 25 aprilie 2010
care sunt membrii U.E.?
Într-un interviu, Robert Turcescu spunea că, dacă s-ar face un sondaj de opinie despre membrii U.E. printre cetăţenii mai educaţi din ţara noastră, deci excluzând ascultătorii de manele (conform interviului!), cam 99% dintre cetăţeni ar avea mari probleme să enumere mai mult de 19 state membre. Pentru cei care vor să facă parte din cei 1% care ştiu mai mult de 19 state membre, voi da lista cronologică completă cu cele 27 de state membre:
1958: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981: Grecia
1986: Portugalia, Spania
1995: Austria, Finlanda, Suedia
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria
2007: Bulgaria, România.
Sina Vodjani - Straight to the Heart
duminică, 18 aprilie 2010
vineri, 16 aprilie 2010
Shakespeare - geniu sau impostor ?
Epoca lui Shakespeare i-a recunoscut acestuia meritele de mare dramaturg şi, printre mărturiile contemporanilor, cea a lui Ben Jonson rămâne cea mai de necombătut. Nicio urmă de contestare a sa nu s-a înregistrat până în 1769, când Herbert Lawrence a pus sub semnul întrebării pentru prima oară atribuirea pieselor de teatru modestului actor William Shakespeare, un mic burghez din Stratford.
Problema a fost din nou adusă în discuţie în 1857, când Della Bacon a publicat în SUA o carte în care că Sir Francis Bacon, marele filosof, era autorul operelor lui Shakespeare.
Şi Mark Twain susţinea tot teoria cu Bacon ca autor real, iar cartea sa "Este Shakespeare mort?" este una dintre cele mai incitante, dacă nu şi cea mai convingătoare, dintre contribuţiile pe acest subiect. Ca şi alţi susţinători ai lui Bacon, Twain simţea că o literatură de o asemenea profunzime şi înţelepciune nu ar fi putut fi scrisă de un actor mediocru, cu cel mult o educaţie sumară la o şcoală generalistă de provincie, despre a cărui viaţă nu ne-a parvenit aproape nimic. Piesele sale sunt pline de filosofie şi denotă o cunoaştere consistentă a legii; Bacon nu era singurul filosof, însă cea mai proeminentă minte legală din epocă. Twain a concluzionat că nu putea spune cu siguranţă cine a scris piesele de teatru, dar a adăugat că el avea "siguranţa foarte împăcată şi hotărâtă că nu Shakespeare a făcut asta" şi că avea puternice bănuieli că Bacon ar fi făcut asta.
O altă teorie avansată de un grup modern de savanţi "neortodocşi" sau "anti-Stratfordieni" a atribuit lucrările fără dubii lui Edward de Vere, conte de Oxford. Oxfordienii (după cum sunt recunoscuţi) pretind că piesele lui Shakespeare denotă o sensibilitate aristocratică, o familiarizare intimă cu viaţa şi comportamentul de la curtea regală, şi un nivel de educaţie şi experienţă mondenă ce depăşea clar pe aceea a unui om de rând. De Vere a fost el însuşi poet şi dramaturg, dar, ca aristocrat, el nu-şi putea pângări numele scriind pentru scena publică, astfel că a scris sub un pseudonim, permiţându-i, conform teoriei, actorului din Stratford să joace rolul autorului. Faptul că De Vere a murit în 1604, înainte de datele când au fost scrise capodopere ca "Macbeth", "Antoniu şi Cleopatra", "Furtuna", nu a fost explicat convingător de Oxfordieni. Dar o disertaţie de doctorat recentă susţinută cu succes la Universitatea din Massachusetts, examinând coincidenţe stranii între copia lui de Vere din Biblia din Geneva şi referinţele biblice din piesele lui Shakespeare, au adăugat din nou paie pe focul declanşat de susţinătorii contelui de Oxford.
Nu în ultimul rând, numele lui Christopher Marlowe a fost avansat ca fiind cel al autorului real al operelor lui Shakespeare. În acest sens, cartea lui Calvin Hoffman, "Uciderea omului care a fost Shakespeare", publicată în SUA în 1955, se pare că a avut un impact uriaş. Teoria lui Hoffman se bazează pe convingerea acestuia că Marlowe, cunoscut de către istorici ca fiind spion în serviciul secret al reginei Elisabeta I, nu a murit în 1593 în Deptford, pe malurile Tamisei, ci şi-a înscenat propria moarte şi a fugit din Anglia pentru a scăpa de temuta "Star Chamber", echivalentul Inchiziţiei în Anglia protestantă (se zicea că Marlowe susţinea opinii ateiste, ceea ce era o crimă gravă în acele vremuri).
Hoffman crede că Marlowe a fugit în Italia, unde dezvoltarea sa artistică s-a accelerat în contextul Renaşterii italiene târzii. Marlovienii susţin că acesta şi-a scris capodoperele în Italia şi le-a trimis apoi protectorului său, Sir Thomas Walsingham, văr cu Sir Francis Walsingham, şeful spionilor reginei Elisabeta. După copierea lucrărilor de către o altă mână, Walsingham le pasa apoi unui om convenabil ce juca rol de paravan - actorul William Shakespeare, care le aducea pe scenă.
După cum relatează Hoffman la începutul cărţii, prima oară a bănuit că Marlowe a fost autorul când a observat asemănări izbitoare între operele lui Marlowe şi cele atribuite lui Shakespeare. După compararea operelor celor doi, Hoffman pretindea că a descoperit sute de paralelisme: rânduri şi pasaje din piesele şi poeziile lui Marlowe care şi-au găsit ecou, dacă nu chiar reluate cuvânt cu cuvânt, în operele lui Shakespeare.
Sprijinitorii lui Shakespeare însă resping asemenea asemănări ca dovezi; numai că Shakespeare a împrumutat (ca să nu zicem "furat") fără menajamente de la contemporanii săi. (Era o practică curentă la acea vreme). Ba mai mult, susţinătorii lui Shakespeare indică diferenţe între stilurile celor doi dramaturgi: Shakespeare pare mult mai lent în ce priveşte inovaţiile, dar excelează în unele aspecte de scriere de teatru (de exemplu personajele feminine şi comedia) în care Marlowe era deficitar. (Desigur, susţinătorii lui Marlowe atribuie aceste diferenţe maturizării fireşti care s-ar fi petrecut în scrisul lui Marlowe dacă acesta ar fi fugit din Anglia şi şi-ar fi continuat cariera în Italia.
Disputa asupra paternităţii operelor lui Shakespeare continuă şi în prezent şi pare încă departe de a ajunge la o concluzie unanim acceptată.
Iată şi varianta în engleză a temei în discuţie:
Shakespeare’s own age fully accepted him as the great dramatist and among the evidence of his contemporaries Ben Jonson’s testimony ranks as the most unchallengeable. No report of rumour against Shakespeare’s authorship was recorded until 1769 when Herbert Lawrence challenged for the first time the ascription of the plays to the minor actor William Shakespeare, the mild Stratford bourgeois.
The “Authorship Questions” was again brought into discussion in 1857, when Delia
Bacon, an American woman, published a book arguing that Sir Francis Bacon, the great Elizabethan philosopher, was the author. Mark Twain was also a proponent of Bacon, and his book "Is Shakespeare Dead?" may be one of the most entertaining, if not the most convincing, of contributions on the subject. Like other Baconians, Twain felt that literature of such great learning and wisdom could not possibly have been written by a two-bit actor with a provincial grammar school education at best, about whose life almost nothing has come down to us. The plays are full of philosophy and reveal considerable knowledge of the law; Bacon was not only a philosopher but the greatest legal mind of the age. Twain concluded that he could not say for certain who wrote the plays, but said that he was “quite composedly and contentedly sure that Shakespeare didn't,” and strongly suspected that Bacon did.
Another theory advanced by a modern group of “unorthodox” or “anti-Stratfordian”
scholars has ascribed the plays undoubtedly to Edward de Vere, the 17th Earl of Oxford. The Oxfordians, as they are referred to, claim that the plays of Shakespeare reveal an aristocratic sensibility, an intimate familiarity with the life and manners of the court, and a level of education and worldly experience that would seem beyond a barely educated commoner. Oxford was a poet and playwright himself, but as an aristocrat he could not sully his name by writing for the public stage, and so he wrote under a pseudonym, the theory goes, allowing the actor from Stratford to play the part of author. The fact that Oxford died in 1604, before such masterpieces as Macbeth, Antony and Cleopatra, and The Tempest are generally accepted to have been written, has never been conclusively explained by Oxfordians. But a recent doctoral dissertation, successfully defended at the University of Massachusetts at Amherst, examining uncanny correspondences between de Vere’s copy of the Geneva Bible
and Biblical references in Shakespeare’s plays, has added new fuel to the Oxfordian fire.
Last but not least, Christopher Marlowe’s name has been put forward as that of the “true author” of Shakespeare’s works. In this respect, Calvin Hoffman’s book, The Murder of the Man Who Was "Shakespeare," published in the United States in 1955, seems to have had a tremendous impact. Hoffman’s theory, which is credited with launching the modern case for Marlowe, rests on his belief that Marlowe - known by historians to have been a spy in Elizabeth I’s secret service - did not die in 1593 in Deptford, on the banks of the Thames, but faked his own death and fled England to escape the notorious Star Chamber, Protestant England’s equivalent of the Inquisition. (Marlowe was said to hold “atheistic” views, a serious charge in those days.)
Hoffman believed Marlowe fled to Italy, where his artistic development accelerated amidst the late Italian Renaissance. Indeed, it was in Italy, some Marlovians say, that Marlowe wrote his masterpieces, which he then sent back to his patron in England, Sir Thomas Walsingham, cousin of Sir Francis Walsingham, Elizabeth’s spy master. After having the works recopied in another hand, Walsingham then passed the plays on to a convenient front man - the actor William Shakespeare - who brought them to the stage.
As Hoffman relates at the outset of his book, he first began to suspect that Marlowe was the author when he noticed striking similarities between Marlowe’s works and those attributed to Shakespeare. After comparing Shakespeare’s and Marlowe’s works, Hoffman claimed to have uncovered hundreds of “parallelisms”: lines and passages from Marlowe’s plays and poems that are echoed, if not quoted verbatim, in Shakespeare’s. Shakespeare’s supporters, however, dismiss such similarities as proof only that the Bard borrowed rather liberally (not to say stolen) from his contemporaries. (It was a common practice by that time.) Furthermore, Stratfordians point out differences in the two playwrights’ styles: Shakespeare appears much slower in terms of innovation, but excels in some aspects of playwriting (i.e. feminine characters and comedy) in which Marlowe was deficient. (Of course, Marlovians attribute these differences to the natural maturation that would have occurred in Marlowe’s writing had he fled England and continued his career in Italy.)
The debate on the authorship matter continues nowadays and seems still far from reaching a unanimously acknowledged issue.
Hoffman crede că Marlowe a fugit în Italia, unde dezvoltarea sa artistică s-a accelerat în contextul Renaşterii italiene târzii. Marlovienii susţin că acesta şi-a scris capodoperele în Italia şi le-a trimis apoi protectorului său, Sir Thomas Walsingham, văr cu Sir Francis Walsingham, şeful spionilor reginei Elisabeta. După copierea lucrărilor de către o altă mână, Walsingham le pasa apoi unui om convenabil ce juca rol de paravan - actorul William Shakespeare, care le aducea pe scenă.
După cum relatează Hoffman la începutul cărţii, prima oară a bănuit că Marlowe a fost autorul când a observat asemănări izbitoare între operele lui Marlowe şi cele atribuite lui Shakespeare. După compararea operelor celor doi, Hoffman pretindea că a descoperit sute de paralelisme: rânduri şi pasaje din piesele şi poeziile lui Marlowe care şi-au găsit ecou, dacă nu chiar reluate cuvânt cu cuvânt, în operele lui Shakespeare.
Sprijinitorii lui Shakespeare însă resping asemenea asemănări ca dovezi; numai că Shakespeare a împrumutat (ca să nu zicem "furat") fără menajamente de la contemporanii săi. (Era o practică curentă la acea vreme). Ba mai mult, susţinătorii lui Shakespeare indică diferenţe între stilurile celor doi dramaturgi: Shakespeare pare mult mai lent în ce priveşte inovaţiile, dar excelează în unele aspecte de scriere de teatru (de exemplu personajele feminine şi comedia) în care Marlowe era deficitar. (Desigur, susţinătorii lui Marlowe atribuie aceste diferenţe maturizării fireşti care s-ar fi petrecut în scrisul lui Marlowe dacă acesta ar fi fugit din Anglia şi şi-ar fi continuat cariera în Italia.
Disputa asupra paternităţii operelor lui Shakespeare continuă şi în prezent şi pare încă departe de a ajunge la o concluzie unanim acceptată.
Iată şi varianta în engleză a temei în discuţie:
Shakespeare’s own age fully accepted him as the great dramatist and among the evidence of his contemporaries Ben Jonson’s testimony ranks as the most unchallengeable. No report of rumour against Shakespeare’s authorship was recorded until 1769 when Herbert Lawrence challenged for the first time the ascription of the plays to the minor actor William Shakespeare, the mild Stratford bourgeois.
The “Authorship Questions” was again brought into discussion in 1857, when Delia
Bacon, an American woman, published a book arguing that Sir Francis Bacon, the great Elizabethan philosopher, was the author. Mark Twain was also a proponent of Bacon, and his book "Is Shakespeare Dead?" may be one of the most entertaining, if not the most convincing, of contributions on the subject. Like other Baconians, Twain felt that literature of such great learning and wisdom could not possibly have been written by a two-bit actor with a provincial grammar school education at best, about whose life almost nothing has come down to us. The plays are full of philosophy and reveal considerable knowledge of the law; Bacon was not only a philosopher but the greatest legal mind of the age. Twain concluded that he could not say for certain who wrote the plays, but said that he was “quite composedly and contentedly sure that Shakespeare didn't,” and strongly suspected that Bacon did.
Another theory advanced by a modern group of “unorthodox” or “anti-Stratfordian”
scholars has ascribed the plays undoubtedly to Edward de Vere, the 17th Earl of Oxford. The Oxfordians, as they are referred to, claim that the plays of Shakespeare reveal an aristocratic sensibility, an intimate familiarity with the life and manners of the court, and a level of education and worldly experience that would seem beyond a barely educated commoner. Oxford was a poet and playwright himself, but as an aristocrat he could not sully his name by writing for the public stage, and so he wrote under a pseudonym, the theory goes, allowing the actor from Stratford to play the part of author. The fact that Oxford died in 1604, before such masterpieces as Macbeth, Antony and Cleopatra, and The Tempest are generally accepted to have been written, has never been conclusively explained by Oxfordians. But a recent doctoral dissertation, successfully defended at the University of Massachusetts at Amherst, examining uncanny correspondences between de Vere’s copy of the Geneva Bible
and Biblical references in Shakespeare’s plays, has added new fuel to the Oxfordian fire.
Last but not least, Christopher Marlowe’s name has been put forward as that of the “true author” of Shakespeare’s works. In this respect, Calvin Hoffman’s book, The Murder of the Man Who Was "Shakespeare," published in the United States in 1955, seems to have had a tremendous impact. Hoffman’s theory, which is credited with launching the modern case for Marlowe, rests on his belief that Marlowe - known by historians to have been a spy in Elizabeth I’s secret service - did not die in 1593 in Deptford, on the banks of the Thames, but faked his own death and fled England to escape the notorious Star Chamber, Protestant England’s equivalent of the Inquisition. (Marlowe was said to hold “atheistic” views, a serious charge in those days.)
Hoffman believed Marlowe fled to Italy, where his artistic development accelerated amidst the late Italian Renaissance. Indeed, it was in Italy, some Marlovians say, that Marlowe wrote his masterpieces, which he then sent back to his patron in England, Sir Thomas Walsingham, cousin of Sir Francis Walsingham, Elizabeth’s spy master. After having the works recopied in another hand, Walsingham then passed the plays on to a convenient front man - the actor William Shakespeare - who brought them to the stage.
As Hoffman relates at the outset of his book, he first began to suspect that Marlowe was the author when he noticed striking similarities between Marlowe’s works and those attributed to Shakespeare. After comparing Shakespeare’s and Marlowe’s works, Hoffman claimed to have uncovered hundreds of “parallelisms”: lines and passages from Marlowe’s plays and poems that are echoed, if not quoted verbatim, in Shakespeare’s. Shakespeare’s supporters, however, dismiss such similarities as proof only that the Bard borrowed rather liberally (not to say stolen) from his contemporaries. (It was a common practice by that time.) Furthermore, Stratfordians point out differences in the two playwrights’ styles: Shakespeare appears much slower in terms of innovation, but excels in some aspects of playwriting (i.e. feminine characters and comedy) in which Marlowe was deficient. (Of course, Marlovians attribute these differences to the natural maturation that would have occurred in Marlowe’s writing had he fled England and continued his career in Italy.)
The debate on the authorship matter continues nowadays and seems still far from reaching a unanimously acknowledged issue.
Nicos - Secret Love
miercuri, 7 aprilie 2010
de ce ţipă oamenii unii la alţii ?
Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:
- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înţeleptul.
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie sa strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când doua fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori inimile lor sunt atât de aproape că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească; ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când doua fiinţe care se iubesc au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
litera P
Cum te numeşti, domnule?
- Petru Popescu.
- Şi ce lucrezi?
- Prepar peşti pentru pulverizat.
- Bine, dar ce anume operaţii faci?
- Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
- Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?
- Poftim?
- De ce vorbeşti numai cu "P"?
- Pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
- Ei, asta-i acum! Pun rămăşag că la întrebarile mele vei greşi.
- Primesc.
- Pe cât?
- Pun prinsoare pe patru poli!
- S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci?
- Peşte, păstrăvi, plachie, piftie piperată, pârjoale, pastramă, papricaş, papanaşi, porumbei, potârnichi, pui pane.
- Şi ce vin bei?
- Pinot, Pelin, Porto.
- Şi ce desert?
- Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
- Dar îngheţată obişnuieşti?
- Puţin profiterol, parfait.
- Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
- Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
- Dar vara?
- Pescuiesc.
- Şi iarna?
- Patinez.
- Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera "P"?
- Pot.
- Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
"Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Plutea privind pământul
Pajiştea, pădurea, piscul."
- Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat de acasă?
- Paraschiva păpuşico, pentru prânz presară puţin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
- Văd că am pierdut.
- Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
- Plătesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Încă o întrebare.
- Poftim!...
- Ce adresă ai matale?
- Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.
Consuelo Luz - Los Bilbilicos
- Petru Popescu.
- Şi ce lucrezi?
- Prepar peşti pentru pulverizat.
- Bine, dar ce anume operaţii faci?
- Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
- Dar de ce vorbeşti numai cu "P"?
- Poftim?
- De ce vorbeşti numai cu "P"?
- Pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
- Ei, asta-i acum! Pun rămăşag că la întrebarile mele vei greşi.
- Primesc.
- Pe cât?
- Pun prinsoare pe patru poli!
- S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci?
- Peşte, păstrăvi, plachie, piftie piperată, pârjoale, pastramă, papricaş, papanaşi, porumbei, potârnichi, pui pane.
- Şi ce vin bei?
- Pinot, Pelin, Porto.
- Şi ce desert?
- Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
- Dar îngheţată obişnuieşti?
- Puţin profiterol, parfait.
- Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
- Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
- Dar vara?
- Pescuiesc.
- Şi iarna?
- Patinez.
- Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera "P"?
- Pot.
- Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
"Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Plutea privind pământul
Pajiştea, pădurea, piscul."
- Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat de acasă?
- Paraschiva păpuşico, pentru prânz presară puţin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
- Văd că am pierdut.
- Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
- Plătesc.
- Pune paralele pe portofel.
- Încă o întrebare.
- Poftim!...
- Ce adresă ai matale?
- Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.
Consuelo Luz - Los Bilbilicos
Abonați-vă la:
Postări (Atom)