"Pentru ce mi-am dat atâta osteneală, dacă propria mea literatură nu m-a făcut să înaintez nici măcar cu un pas spre cunoaştere, revelaţie sau seninătate?", nota Ionesco în Jurnal de fărâme.
Contextul temporal este, e drept, important de evidenţiat: acesta se afla în ultimii ani de viaţă, aşteptându-şi, cu tristeţe, sfârşitul. Fiica acestuia a făcut toate eforturile să-i alunge tristeţea, de exemplu adunând în faţa acestuia un munte de cărţi - propriile lui cărţi - asemenea unei uriaşe decoraţii, sugerând împlinirea vieţii sale. Cu toate acestea, cărţile acestea, cărţile lui, în care îşi pusese cândva viaţa, care-i hrăniseră orgoliul şi care-i aduseseră recunoaşterea planetară, nu mai însemnau nimic pentru bătrânul care, acum, îşi contempla doar moartea. O anticipase de atâtea ori şi se temuse atâta de ea. Cărţile nu le vedea, nu le privea, nu-l încălzeau, nu-i aduceau nici o mângâiere în drumul pe care apucase. Deveniseră, scoase acolo, pe masă, decorul inert al agoniei lui...
Karunesh - Solitude
Karunesh - Solitude
